Pledoarie pentru agricultură

Avicultura industrială există în România de 50 de ani, dar niciodată nu s-a pus problema ca să-şi producă ingredientele furajere necesare. La înfiinţarea marilor complexe de păsări, în anii '60, a existat intenţia ca, pe lângă acestea, să fie integrate fabrici de nutreţuri combinate proprii, intenţie materializată la avicolele Crevedia, Titu, Galaţi etc. La Avicola Crevedia, furajele combinate din FNC erau transportate în halele de păsări prin redlere aeriene dotare în acest scop şi existând şi terenuri agricole pentru producerea unei părţi din ingredientele furajere necesare. Dar, pe parcurs, s-a renunţat la ambele intenţii, în ideea că nicăieri în ţările cu avicultură dezvoltată nu se practică această integrare.

  • În „Strategia privind restructurarea şi privatizarea societăţilor comerciale pentru creşterea industrială a păsărilor din România”, întocmită în anul 1994, când a luat fiinţă şi Uniunea Crescătorilor de Păsări din România, s-a stipulat necesitatea fuzionării societăţilor avicole cu fabrici de nutreţuri combinate, sau cu înfiinţarea de FNC-uri noi pe lângă societăţile avicole, iar aceasta este una dintre strategiile care au fost corect aplicate, în prezent cca 90% din furajele combinate consumate de păsările din societăţile avicole fiind produse în FNC proprii, o caracteristică a aviculturii industriale româneşti, care nu există în celelalte ţări cu avicultură dezvoltată.
  • Această caracteristică pe care noi o considerăm un avantaj, face posibilă cel de al doilea gen de integrare: cu activităţi agricole, producătoare de ingrediente furajere necesare alimentării FNC-urilor proprii. Sigur, nu ne-am putea angrena în această activitate dacă n-am avea propriile noastre FNC-uri. Dar ce ne-ar folosi acestea dacă le-am aproviziona cu materii prime de pe piaţă, o piaţă - internă şi mondială - care şi-a dublat în ultimul an preţurile. 

Există în prezent cel puţin 10 mari societăţi avicole care deţin acum, în total, circa 17.000 ha teren arabil, iar tendinţa de extindere a actualelor suprafeţe este continuă, intenţia pentru anul 2012 fiind de a ajunge deja la cca 33.000 hectare. Probabil că cei peste 100 crescători - de facto sau în devenire - care îşi înfiinţează pe această perioadă noi societăţi avicole, au deja terenuri agricole proprii, pentru că acestea se nasc exact în perioada de supraevaluare a preţului la ingredientele furajere, iar curajul de a demara activităţi avicole îl va însoţi şi pe acela de a-şi produce furajele pe terenurile agricole ieftine, existente pe lângă viitoarele ferme avicole.

Suntem încă departe de suprafaţa de 200 mii ha, necesară doar pentru actualele dimensiuni ale aviculturii româneşti, dar de circa 300 mii ha la nivelul anului 2020?! (vezi Anexa tabel).

Fiecare societate avicolă trebuie să gândească în perspectivă, urmărind următoarele obiective:

  • să-şi prevadă o suprafaţă agricolă care să asigure cerealele şi oleaginoasele din producţie proprie la dimensiunile producţiei propuse pentru anul 2020;
  • să-şi propună suprafeţele necesare pentru cereale (porumb, grâu, orz) şi oleaginoase (soia, floarea-soarelui, rapiţă), pentru a realiza cantităţi care să asigure atât reţete furajere corespunzătoare şi ieftine, cât şi o rotaţie a culturilor, în cadrul unui asolament multi-anual;
  • să prefere suprafeţe irigabile, chiar dacă acestea sunt amplasate mai departe de sediul societăţii;
  • să-şi asigure gama completă de echipamente agricole şi să-şi organizeze staţiuni de maşini agricole (SMA) proprii;
  • să-şi organizeze baze de recepţie de o capacitate corelată cu producţia de cereale şi oleaginoase;
  • să se doteze cu instalaţii de prelucrare a boabelor de soia în ful-fat soya (şi de mijloace adecvate de prelucrarea seminţelor de floarea soarelui, dacă se alege şi această alternativă, în special pentru fermele de ouătoare);
  • să se utilizeze material de aşternut adecvat pentru obţinerea unui gunoi de grajd competitiv pentru fertilizarea suprafeţelor agricole, în ideea asigurării fertilităţii exclusiv cu îngrăşământ natural din producţie proprie;
  • la nevoie să retehnologizeze fluxul de producţie al nutreţurilor combinate, pentru ca reţetele furajere întocmite să fie optim procesate.

În condiţiile unei pieţe interne a produselor avicole necorespunzătoare, ca urmare a scăzutei puteri de cumpărare a populaţiei şi a unei pieţe externe limitate, singura şansă de supravieţuire şi promovare a aviculturii autohtone o reprezintă ingredientele furajere din producţie proprie. Posibilitatea fertilizării acestora cu îngrăşăminte naturale proprii, ca şi substanţiala subvenţie la ha, cu şanse de menţinere, în perioada următoare, mult mai sigure decât la subvenţiile pentru producţia avicolă, sunt tot atâtea argumente de a ne produce singuri ingredientele furajere agricole, de bună calitate şi la jumătate de preţ, decât cele achiziţionate de pe piaţă. Dacă o vom lua înaintea avicultorilor din celelalte ţări europene, care nu au această intenţie, atunci vom câştiga în mod strălucit competiţia cu aceştia, menţinând preţurile scăzute actuale la producător, dar reducând în mod spectaculos costurile de producţie.