Cum şi cât producem, cum, cui şi cu ce preţ vindem

Ilie Van's picture

Avicultura românească se identifică perfect cu legendara pasăre Phoenix, care avea darul de a renaşte din propria cenuşă. Singura activitate agrozootehnică din România şi din UE care nu beneficiază de subvenţii (deoarece compensaţia acordată pentru confortul păsărilor nu constituie o subvenţie) se încăpăţânează să supravieţuiască, deşi este neglijată total de autorităţile autohtone şi considerată (doar) o piaţă uşor de penetrat de către produsele avicole ale unor ţări care produc în neştire.

Zadarnic a atras atenţia ministrul francez al agriculturii, Stephane La Foll, că „Europa produce prea mult”. Şi, am spune noi, n-au decât să producă, dar să nu se limiteze doar la piaţa europeană. Producţia care depăşeşte necesarul s-o trimită în Asia sau Africa, continente care nu-şi asigură necesarul din producţie proprie. Aceste „transferuri intra-comunitare”, făcute pe o piaţă cu libera circulaţie a mărfurilor, nu fac decât să ieftinească preţul produselor avicole sub nivelul costurilor de producţie. Acesta este şi pericolul supra-producţiei avicole, cu care ministrul francez al agriculturii l-a avertizat pe Phil Hogan, comisarul european al agriculturii.
 
 
1. PRODUCŢIA DE CARNE DE PASĂRE
 
Informaţiile tehnice şi de producţie la cel mai important segment al producţiei avicole sunt prezentate în tabelele 1 si 2.
Faptul că în trimestrul I 2016 am produs cu 74% mai multă carne de pasăre şi am livrat cu 62,7% mai multă, faţă de trimestrul I 2008, adică în primul an după aderarea la UE, nu sunt procente care să incrimineze ritmul de dezvoltare al acestei activităţi în România. În trimestrul I 2016 am produs 110 mii tone carne tăiată, adică un consum mediu trimestrial de 4,1 kg pe locuitor, dacă avem în vedere 20 milioane consumatori, sau 4,55 kg dacă avem în vedere 18 milioane consumatori, consumul anual fiind, de 16,4-18,2 kg carne de pasăre, adică mult sub nivelul mediu de consum din UE.
 
Însă intervine importul masiv de pulpe de pasăre, preferate de români pentru că se importă la preţul de 3 lei pe kg, mai ieftin decât o călătorie cu metroul, concurând puternic (şi neloial) carnea de pasăre autohtonă.
 
În trimestrul I 2016 am realizat un spor mediu zilnic de aproape 58 g, am redus, pentru prima dată, consumul specific de furaje sub 1,7 kg şi am avut pierderi doar uşor peste 2%, realizând un excelent Indice Economic European de peste 338, faţă de acelaşi IEE de 270 în trimestrul I 2008, creşterea acestuia fiind de 25%!
 
Cu ceva timp în urmă, la Uniunea Crescătorilor de Păsări din România am primit vizita unui reprezentant de firmă comercială străină, care dorea să ne vândă un produs care, spunea domnia sa, putea să scadă consumul specific de furaje la puii de carne la 1,8-1,9 kg pe kg spor. I-am prezentat evoluţiile noastre tehnice, care atestau un consum specific mediu, pe avicultura industrială a UCPR, de 1,7 kg. Erau cifre oficiale foarte precise, iar reprezentantul firmei străine nu le cunoştea, de vreme ce performanţele garantate de ei erau inferioare mediei realizate în România.
 
După opinia noastră, autorităţile de decizie ale UE ar trebui să încurajeze ţările performante şi să le descurajeze pe cele mai puţin performante. Pentru că, în definitiv, doar pe calea competitivităţii, UE ar putea să fie un concurent redutabil pe piaţa mondială. Făcând doar „transferuri intra-comunitare”, incorecte şi lipsite de logică, Uniunea Europeană nu-şi va îndeplini menirea şi motivaţia pentru care a luat fiinţă.
 
Dar să vedem cum şi în ce direcţie ne-am dezvoltat noi, avicultura românească. În tabelul 3 este redată dezvoltarea celor 10 societăţi foarte mari şi mari producătoare de carne de pasăre (între 2,8 şi 16,6 mii tone pe trimestru), următoarelor 10 societăţi avicole mari şi mijlocii (1,5-2,8 mii tone), ca şi restului de societăţi, cu o activitate mai redusă.
 
Mai întâi, totalul pe grupe de mărimi. Primele 10 societăţi au produs pe trimestrul I 2016, cu 12194 tone (+20,9%) mai mult decât în trimestrul I 2015. Următoarele 10 societăţi au produs, de asemenea, cu 1163,7 tone (dar procentual numai 5,8%) în plus. Restul de societăţi au produs cu 2691,3 tone carne de pasăre în minus (iar procentual 90,3%).
 
Şi la statisticile anterioare au existat aceste caracteristici: marile societăţi, complet integrate (unele chiar „de la ogor la furculiţă”), realizează performanţe tehnice şi economice foarte bune. Al doilea grup de mărime, societăţi, de asemenea, integrate cel puţin cu abator şi FNC, sunt, puternice, dar nu chiar atât cât cele din prima grupă de mărime.
 
Problemele sunt, în permanenţă, insurmontabile de societăţile mici, cărora le lipsesc activităţi atât din amonte (reproducţie, incubaţie, FNC), cât şi din aval (abatoare, prelucrare produse, comercializare).
 
Iar societăţile avicole mici influenţează negativ şi activitatea celor mari: au performanţe tehnice mai slabe, costuri de producţie mai ridicate şi preţuri de vânzare mai scăzute către lanţurile de supermarketuri. Din rândurile acestora se înregistrează cele mai multe falimente, iar marile societăţi au nu numai datoria, dar şi interesul de a le sprijini, prin acţiuni reciproc avantajoase, să nu cadă victime colaterale ale comercianţilor veroşi.

 
2. PRODUCŢIA DE OUĂ
 
În tabelul 4 sunt prezentate performanţele tehnice şi de producţie la găini ouătoare.
 
Acestea sunt mai puţin spectaculoase decât la pui de carne. S-au livrat doar cu 11% mai multe ouă decât în trimestrul I 2008, iar Indicele Economic European a crescut doar până la 189,17, însumând cele 71,5 ouă pe cap de găină pe trimestru (corespunzător producţiei anuale de 286 ouă), un consum specific sub 150 g pe ou şi pierderi prin mortalitate doar de 1,55%.
 
Performanţele sunt, totuşi, inegale de la o perioadă la alta, iar cauza principală o constituie piaţa ouălor. În perioada decembrie 2015 - ianuarie 2016, de exemplu, s-au importat 63,5 milioane ouă şi s-au exportat doar 16 milioane, piaţa internă fiind încărcată cu 47,5 milioane ouă, pe parcursul a numai două luni. Din această cauză, preţul intern la producător al ouălor, inclusiv TVA, a fost de 34,59 bani în decembrie 2015 şi de doar 24,05 bani în martie 2016. Astfel de prăbuşiri de preţ dintre decembrie şi martie n-au existat în istoria aviculturii româneşti. Unii crescători au ajuns să-şi lichideze efectivele de găini doar după şase luni de ouat, pentru că preţul de vânzare al ouălor nu acoperea nici costurile furajării.
 
În luna ianuarie 2015 a existat, de asemenea, un deficit asemănător al balanţei comerciale a ouălor, însă scăderea de preţ a survenit în aprilie, şi la 29,83 bani, nu la 24,06 bani, ca în ianuarie 2016. Şi am exportat ouăle la 8,02 eurocenţi, în ianuarie 2015, nu la 5,67 eurocenţi, cât le-am exportat în prima lună a acestui an. Evident, a fost o perioadă de derută comercială. În martie 2016, ouăle la producător s-au vândut la preţuri foarte diferite, în România: între 15,86 bani şi 39,13 bani fără TVA, cu o variaţie de 246,7%; iar preţul de 4,46 eurocenţi pe ou, din prima săptămână a lunii aprilie 2016, a fost cel mai scăzut din istoria aviculturii româneşti. Să sperăm că nu ne vom mai confrunta niciodată cu astfel de episoade nefericite.
 
În trimestrul I 2016, s-au livrat 397 milioane ouă, adică sub 40 ouă pentru populaţia urbană. O cantitate foarte mică, mai ales că, în primele două luni ale anului, din această cantitate s-au aprovizionat şi locuitorii din mediul rural. Piaţa ouălor în România rămâne, în continuare, nesigură şi confuză. Preţurile foarte scăzute care se practică în reţeaua comercială pe această perioadă (33-35 bani/ou) ar trebui să stimuleze consumul.
 
S-a făcut acelaşi studiu, al evoluţiei producţiei de ouă, între trimestrul I 2015 şi trimestrul I 2016, iar concluziile sunt mai slabe chiar decât la carne:

  • cele 10 mari societăţi avicole producătoare de ouă (între 12,5 şi 66,9 milioane ouă produse în trimestrul I 2016) au avut o creştere de 31,8% faţă de trimestrul I 2015;
  • următoarele 10 societăţi ca mărime (între 5,4 şi 12,5 milioane ouă pe trimestru), au înregistrat o scădere cu 0,75% a producţiei;
  • iar restul societăţilor au suportat greu situaţia nefavorabilă a activităţii de producere a ouălor, înregistrând o scădere masivă, de aproape 29%, a producţiei în trimestrul I 2016, faţă de trimestrul I 2015, în condiţiile în care, pe total activitate, se înregistrează o creştere de producţie de 5%.

Şi, interesant, nu există o diferenţă semnificativă de dotare între marii şi micii producători. Fiecare dintre categoriile de mărime îşi pot produce furajele şi îşi pot sorta ouăle. Şi ambele categorii cumpără puicuţele. Ba am putea spune că micul producător poate să-şi supravegheze şi să-şi îngrijească păsările mai bine decât marele producător.
 
Diferenţa constă tot în valorificarea diferită a producţiei de ouă, practic a profitului sau pierderilor înregistrate de cele două tipuri de producători. Dar şi în privinţa performanţelor. Producătorii mari şi mijlocii realizează ouăle la un IEE de 190-196, pe când cei mici la 172,8. Pentru că aceştia din urmă folosesc, în multe cazuri, construcţii improvizate, iar reţetele furajere nu sunt optimizate pe calculator.
 
*  *  *
 
Învăţăminte? Din punct de vedere tehnic, suntem deasupra multor ţări europene. Nu ştim exact ce performanţe tehnice au alte ţări, dar cu ale noastre ne mândrim. Ar trebui ca Uniunea Europeană să invite toate ţările din UE să-şi divulge performanţele. Şi să protejeze, nu să persecute, performerii. Pentru că numai astfel UE are şansele unei dezvoltări normale.
 
Din punct de vedere comercial, nouă ne lipsesc calităţile unor negustori. În UE suntem mereu ultimii. Facem şi noi greşeala de a utiliza doar „exporturi intra-comunitare”. Deşi Orientul Mijlociu şi Apropiat era, pe vremuri, piaţa noastră principală de vânzare a produselor avicole şi deşi era foarte favorabilă, am cedat-o altora. Şi, când pierzi o piaţă, este bine s-o recucereşti.