Între eurofanatism şi euroscepticism

Ing. Aurel Damian     I     Ing. Gheorghe MARIN

Este oare doar treaba finanţiştilor să-şi dea cu părerea asupra relaxării cantitative, concepută şi realizată de Ben Barnake în SUA şi în curs de realizare de către Mario Draghi în UE? În trecutul apropiat (dar şi în prezent, în ţările care respectă banul), tipărirea de monedă în afara emisiunilor normale, prin monetăria statului, era considerată ilegală, iar cei care puneau în circulaţie bani falşi erau aspru sancţionaţi. Acum, când chiar monetăria tipăreşte bani peste emisiunile normale, nimeni nu-i mai trage la răspundere pe făptaşi. SUA şi-a salvat economia datorită multor miliarde de dolari injectaţi în economia naţională, fără să ceară o încuviinţare a tuturor ţărilor în care circulă dolarul. Şi, fiind o mare putere, dezaprobarea celorlalte economii, afectate de această măsură unilaterală, s-a făcut doar cu jumătate de gură. Iar acum, când UE repetă experimentul american, mult mai îndrăzneţ decât pre­cedentul, protestul celor care nu beneficiază de această „aruncare din elicopter a euro”, practicată de făptaşi doar pentru uz propriu, este, de asemenea, insuficient de ferm.

 

CUM ESTE STRUCTURATĂ UE

În Uniunea Europeană, Zona Euro este formată din 19 ţări. Doar nouă ţări sunt în afara acestei zone, menţinând în circulaţie moneda naţională.

Din ţările constituente ale UE, trei nu au dorit să adopte euro: Marea Britanie, Suedia şi Danemarca. Din valul 1 de integrare, alte trei ţări nu au adoptat euro: 

Polonia, Ungaria şi Cehia. Fiind economii puternice, presupunem că, prin proprie hotărâre, şi-au menţinut monedele naţionale, având în vedere că ţări mai mici şi mai puţin dezvoltate (exemplu Ţările Baltice) au putut să adere la Zona Euro. În sfârşit, celelalte trei ţări sunt ultimele acceptate în UE, dar nu şi în Zona Euro: România, Bulgaria şi Croaţia. Şi în aceste ţări circulă euro, alături de moneda naţională, dar acestea nu au beneficiat de relaxarea cantitativă. Această discriminare a avut, în mod evident, consecinţe benefice pentru ţările din Zona Euro şi deloc favorabile pentru cele din afara acestei zone.
 

CARE SUNT CONSECINŢELE PENTRU ROMÂNIA

Relaxarea cantitativă a permis Zonei Euro să se bucure din plin de această favoare. În primul rând, pentru că atât băncile, cât şi economia în ansamblu, au fost injectate cu euro tipăriţi în exces, cu valoarea nominală egală cu a unui euro veritabil, însă pentru tipărirea acestora cheltuielile fiind reprezentate doar de hârtia şi cerneala necesare. Băncile au început să respire uşurate, economia s-a dezvoltat, rata şomajului a scăzut iar producţia a fost realizată cu costuri reduse, aferente monedei euro artificial constituite. Şi ce să facă cu producţia realizată în plus, peste necesarul intern? O parte a fost consumată suplimentar, datorită creşterii nivelului de trai, prin mărirea salariilor şi prin locurile de muncă nou create. Însă producţia a crescut şi peste aceste consumuri interne îmbunătăţite, riscând să se constituie în stocuri greu vandabile şi, în esenţă, în deflaţie. Singura modalitate de a scăpa de producţia suplimentară era exportul. Şi unde să-l facă, dacă nu în zona non-euro a UE, către care circulaţia mărfurilor este nerestricţionată, iar tarifele vamale inexistente? Mai ales că unele ţări – Germania, Franţa, Belgia etc. – au reţele puternice de supermarketuri în România, unde aceste mărfuri ieftine, realizate cu euro ieftini, pot concura cu uşurinţă aceleaşi produse autohtone. Iar profitul realizat este repatriat în ţara de origine, de această dată în euro veritabili, că doar n-or repatria lei româneşti!

Şi mai simplu se realizează importurile de produse din România. De exemplu, lemnul. Ni se defrişează pădurile, ni se lasă munţii golaşi iar lemnul ni se plăteşte în aceiaşi euro ieftini, scoşi în tiparniţele neobosite ale domnului Mario Draghi!
 

Dacă domnul Isărescu s-ar gândi, la rândul său, să ia exemplul domnului Draghi, am asista la un troc foarte ciudat: între lei româneşti produşi artificial şi euro cu aceeaşi sorginte! Dar n-ar constitui un astfel de „schimb valutar” un furt reciproc al căciulii? Deşi domnul Draghi ar merita o astfel de mascaradă!

CARE SUNT CONSECINŢELE PENTRU UE

Evident, această discriminare, care, pe termen scurt, avantajează pe făptaşi, nu poate să funcţioneze la infinit. La prima criză mondială, americanii au aruncat grâul în ocean, spre a-i menţine preţul. Acum, americanii – urmaţi şi de UE – în loc de grâu, aruncă pe piaţă dolari sau euro. În ambele cazuri, soluţiile ni se par necugetate. Iar UE, în loc să preia de la americani ceea ce aceştia au realizat în câteva secole de existenţă strălucită, preiau ceea ce aceştia au greşit. Sau au făcut-o ca o ultimă soluţie de salvare pentru ei, dar prejudiciind pe alţii.

Noi, avicultorii, ne caracterizăm printr-un realism sănătos. Noi ştim că preţul unui produs trebuie să fie egal cu (sau foarte aproape de) valoarea reală a acestuia. Când, prin artificii – precum relaxarea cantitativă – se denaturează valoarea reală a cărnii de pasăre, de exemplu, şi se poziţionează într-o concurenţă neloială cu acelaşi produs, realizat cu întreaga corectitudine, este normal să ne revoltăm. Şi tot atât de revoltaţi am fost când, spre a concura producţia corectă a cărnii de pasăre şi ouălor româneşti, acestea au fost denigrate de grupuri de interese plătite, spunând că sunt pline de hormoni şi de alte substanţe dăunătoare pentru organismul uman.
 

În interesul unei Uniuni Europene viabile şi pentru a-i neutraliza pe eurosceptici, este necesară o altă abordare a problemelor economice şi sociale ale acestei Uniuni. Soluţiile nu constau în migraţia populaţiei, fie din alte continente către Europa, fie din ţările sărace spre cele bogate ale UE. Se pare că Brexitul are drept cauză principală exact această migraţie. Iar ţările sărace ale UE devin şi mai sărace prin practicarea discriminatoare a relaxării cantitative, determinând fie nemulţumiri şi euroscepticism, fie migraţie din ce în ce mai accentuată.

Şi ar fi păcat ca viziunea lui Charles de Gaulle, a unei Uniuni Europene superioare Statelor Unite ale Americii, să se constituie într-o himeră şi într-un eşec de proporţii.