Tehnocraţi şi politruci

Amintiri din „Epoca de Aur”  - TEHNOCRAŢI ŞI POLITRUCI

La început anilor ‘60, când ing. Angelo Miculescu s-a întors în ţară, după un stagiu de un an în SUA, unde a fost trimis ca să cunoască agricultura americană la ea acasă, părea că s-a schimbat ceva în agricultura românească. S-a schimbat denumirea Gospodăriilor Agricole de Stat (GAS) şi a celor colective (CAP), denumiri importate de la sovietici, în Întreprinderi Agricole de Stat şi, respectiv, Cooperative Agricole de Producţie, iar fostele „secţii” au fost înlocuite cu „ferme”, conducătorii acestora căpătând denumirea de fermier.

În aceeaşi perioadă, porţile partidului au fost deschise pentru specialiştii de vârf ai României, formându-se, alături de clasa conducătoare a „politrucilor” şi cea a „tehnocraţilor”.
A fost, însă, doar o schimbare de faţadă, politrucii luând toate deciziile din economie, iar tehnocraţii fiind doar toleraţi, pentru îndeplinirea „sarcinilor” date de partid, dar purtau întotdeauna răspunderea pentru eşecuri, care de fapt nu le aparţineau, cât timp ei erau obligaţi la o obedienţă şi subordonare totală faţă de politruci.

Cu un astfel de politruc, ajuns director general în minister, am avut prin anii ‘50, o mică insubordonare. Îl însoţeam la un control într-o secţie zootehnică (maternitate de scroafe) şi m-a atenţionat că n-au făcut siloz de porumb, conform dispoziţiilor. I-am replicat că scroafele nu consumă siloz de porumb, dar l-am înfuriat că nu respect dispoziţiile primite, inspirate din tehnologiile sovietice, iar la următoarea şedinţă de lucru mi-a cerut sancţionarea. Când directorul întreprinderii regionale unde lucram (totuşi, un inginer cu „facultatea de doi ani de partid”) mi-a cerut explicaţii, i le-am dat, în sensul că sovieticii făceau siloz pentru porci numai din ştiuleţi, cocenii fiind însilozaţi separat, pentru taurine. Iar noi, neavând şi taurine, nu puteam aplica tehnologia sovietică. şi am rămas nesancţionat.

Aceeaşi nebunie a fost impusă, 30 de ani mai târziu, de către Ceauşescu, după o vizită în Germania. Acolo văzuse că producţia de porumb era însilozată în totalitate, fapt care i-a dat ideea unei mari cantităţi de porumb la hectar în România. Dar el n-a înţeles că germanii procedau astfel pentru că, datorită climatului nefavorabil, boabele de porumb nu ajungeau adesea la maturitate şi, de aceea, nu aşteptau recoltarea normală, la maturitate, a porumbului. A făcut o plenară pentru a schimba tehnologia porumbului şi a „încurajat” înregistrarea ca porumb boabe a întregii cantităţi de porumb însilozat. Şi astfel România a înregistrat, în acea perioadă, 60 milioane tone de cereale!

Dar nebunia nu s-a oprit aici. A continuat producerea paralelă a porumbului boabe, care era destinat predării la bazele de recepţie, pentru export. Iar când Ceauşescu aproba cotele lunare de cereale, se făcea că nu ştie că, de fapt, la producători, producţia de porumb boabe era reprezentată de porumbul siloz, şi ni-l repartiza nouă, pentru consum, la păsări şi porci. A fost o perioadă critică pentru zootehnia românească. Bietul ministru Miculescu se zbătea în şedinţele din „cabinetul” lui Ceauşescu să primească din baze porumb boabe adevărat. Ceauşescu era confuz în decizii, astfel că Miculescu, către sfârşitul acestei consfătuiri la nivel înalt, obişnuia să facă un rezumat al discuţiilor, spunând: „Tovarăşe secretar general, iată ce am înţeles noi” şi, în cuvinte bine alese, îi rezuma lui Ceauşescu propriile sale opinii, la care Ceauşescu, care nu pricepea capcana întinsă, conchidea: „Da, aşa am hotărât şi aşa să faceţi!” Şi astfel, reuşea să obţină o parte din ceea ce dorea, pentru că niciodată nu am avut furaje îndestulătoare la păsări.

Odată, la o astfel de conferinţă, Ceauşescu l-a întrebat pe Dr. Teujdea, directorul direcţiei sanitar-veterinare, de ce mor atâtea animale şi păsări, iar acesta i-a dat un răspuns neaşteptat: „De foame, tovarăşe secretar”. Iar când a fost contrazis de Ceauşescu, s-a sculat de pe scaun şi i-a spus: „Permiteţi-mi să vă aduc de la biroul meu dovada!”. Dar cum să i se permită aducerea dovezilor? Şi a fost schimbat din funcţie.

Şi nici tovarăşa Ceauşescu, de la cabinetul 2, nu era mai „brează”. La o „sărbătoare a recoltei”, unde era prezentă şi avicultura, printre altele cu un tip nou de baterie pentru găini ouătoare, aceasta a dat următoarele indicaţii preţioase:

„Vai, sărmanele păsări, le-aţi pus jgheaburile de apă şi de furaje în exteriorul cuştii, chinuindu-se ca să mănânce şi să se adape. Acestea trebuie puse în interiorul cuştii, pentru a fi la îndemâna păsărilor.”

I s-a răspuns, politicos şi cu respect, că ar fi risipite de găini sau infectate cu găinaţ. Tovarăşa a renunţat la idee, dar nu şi la grosimea scheletului bateriei: „Reduceţi la jumătate grosimea sârmelor de la podea, ca să facem economie de metal”. Şi s-a dat ordin la „Tehnometal” 

Timişoara, care executa bateriile, să facă un prototip conform indicaţiilor. S-a executat şi introdus în producţie la Avicola Buftea. Experimentul a fost un dezastru: podeaua se rupea sub greutatea găinilor, acestea cădeau în fosa de dejecţii, unde întunericul nu permitea să li se descopere prezenţa, şi erau transformate, împreună cu dejecţiile, în „dejecţii uscate de pasăre (DUP).” A venit miliţia, a găsit găini lipsă şi l-a făcut răspunzător pe fermier. A trebuit să întocmesc un material cu explicarea fenomenului şi cu precizarea că experimentul a fost făcut la directiva „tovarăşei”, pentru ca miliţienii, de teamă în ceea ce se implică, să închidă dosarul.

Şi vă amintiţi de tovarăşul Iosif Banc? Probabil că da, pentru că circula o butadă: „Ştii un banc agricol?” şi când răspundeai „nu” se adăuga: „Iosif”.

Ei bine, Iosif Banc mi-a sugerat odată, într-o vizită făcută la o fermă de găini: „De ce facem baterii din metal și nu din lemn?”. Îl rodea, ca pe tovarăşa, aceeaşi nevoie de economisire a metalului!

Iar altădată, ca specialist în agricultură (a fost o perioadă ministru al Agriculturii) i-a sugerat lui Ceauşescu să creştem iepuri, „care se hrănesc doar cu paie şi cu frunze culese din pădure”. Iar Ceauşescu l-a chemat pe Ţârlea şi i-a dispus să crească un milion de iepuri, conform tehnologiei de hrănire Banc. Când programul de un milion de iepuri fusese deja pus pe hârtie, într-o noapte am fost chemat la Institutul de Economie Agrară, unde se făcuseră propuneri de reţete foarte sărace pentru iepuri, conform directivelor. La argumentele mele, mi se răspundea: „Aşa sunt directivele”. Cu mare greutate am îmbunătăţit nesemnificativ reţetele, care au fost reproduse, împreună cu reţetele pentru păsări, ca anexă la celebra Directivă 25/1985.

Dar cu reţetele pentru păsări problema a fost mult mai complicată. Am întocmit reţete care să asigure performanţele solicitate la puii de carne: 25 g spor mediu zilnic, 2,5 kg consum specific de furaje şi 5% pierderi. Dar când i-au fost prezentate tovarăşului Ceauşescu, a făcut o criză de nervi (spunea ministrul pentru zootehnie, ing. Petrache, că a simţit că-i plesnesc vasele de sânge din cap), pentru că în reţete se introdusese grăsime 3%, care, la cantitatea anuală de furaje, reprezenta cca 22 mii tone. („Să se ia din consumul populaţiei peste 2.000 vagoane de grăsime?”, urla Ceauşescu). Și i-a expediat pe participanţi să refacă reţeta.

Apoi, a chemat doi ingineri zootehnişti (unul de la CSP, altul de la Institutul de Economie Agrară) să întocmească reţete „ca în Germania”. Dar, deşi buni specialişti, aceştia habar nu aveau de nutriţia păsărilor. Şi, pe la miezul nopţii, am fost chemat la CSP (unde cei doi erau sechestraţi într-o cameră) ca să-i ajut. Spre norocul nostru, cei doi specialişti, cunoştinţe vechi de-ale mele, au acceptat propunerea mea de reţetă, mi-au mulţumit de sprijin şi m-au lăsat să merg acasă.

A doua zi, când am ajuns la minister, un consilier al ministrului mi-a spus să merg imediat la cabinetul lui Ceauşescu, unde se reiau discuţiile asupra reţetelor incriminate. Bobu şi Dăscălescu, aşezaţi deja, împreună cu echipa Ministerului Agriculturii, mă aşteptau doar pe mine şi pe Ceauşescu. Când li s-a comunicat că toată lumea este prezentă, a apărut şi Ceauşescu. A discutat mai întâi reţetele furajere la porci, vite, oi, iar când a venit rândul reţetelor pentru păsări, stăteam ca pe ghimpi. Din fericire pentru mine, în săliţă a intrat şeful de cabinet al lui Ceauşescu, care i-a reamintit că trebuie să meargă la aeroport, să-l întâmpine pe şeful statului pakistanez, Zia-ul-Haq. A mai avut timp să ne spună: „Şi iată acum care sunt reţetele nemţeşti pentru păsări”. A parcurs-o, dar, când a văzut cele 3% grăsime, fără să comenteze, s-a ridicat, spunând: „Deci să faceţi de acum încolo reţetele pentru păsări”. Şi sub această formă au fost redate în anexă la Decretul 50.

Dar niciodată nu le-am întocmit conform decretului emis de Ceauşescu. Pentru că secretarul general stabilea cantităţile de ingrediente furajere, şi niciodată nu admitea corelarea lor cu Decretul 50.

Noroc că au survenit evenimentele din decembrie 1989, care ne-au permis să facem reţete echilibrate şi să realizăm performanţe tehnice la care nici nu visam în aşa-zisa „Epocă de Aur – Ceauşescu”.

Tags: